Ascultam o melodie care zicea în mare aşa – “va veni o zi când vei pierde şi tu…şi poate nu vei mai greşi”…oare eu ştiu să pierd? oare învăţ vreodată din greşelile mele? – m-am întrebat…nu, nu ştiu – veni, mai repede decât mă aşteptam, şi răspunsul prompt al subconştientului meu…conştientul n-a vrut sa zică nimic, probabil ştia el ce ştia 
ok…păi să văd de ce (presupunând că nu am pus la îndoială nicio secundă răspunsul de mai sus, şi, nu, nu l-am pus, bazându-ma pe experienţele mele anterioare). De ce nu ştim să pierdem? Nu ştiu despre alţii şi nici nu m-ar ajuta experienţele lor personale, probabil pentru ca în general lucrurile pe care le pierd sunt lucrurile în care cred cu adevărat…nu vorbesc aici de a-ţi pierde cheile de la maşina, un elastic de păr, trenul sau telefonul. Mă refer la acele lucruri care contează cu adevărat – a pierde un prieten, a pierde ocazia de a cere iertare cuiva care înseamnă ceva pentru tine, a pierde timpul, a pierde încrederea etc…Nu, nu ştiu să pierd aceste lucruri, încă învăţ ce înseamnă asta şi e al dracului de greu să ştii ce ai pierdut şi să mergi mai departe. Ai impresia ca nu le vei mai întâlni niciodată în viaţă, că nu vei mai trăi aşa ceva never ever şi rămâi “agăţat” în trecut fără să-ţi dai seama, fără să poţi cu adevărat să te eliberezi pentru că…nu ştii să pierzi.
Ce înseamnă să ştii să pierzi până la urmă? Toţi rămânem cu frustrări ale lucrurilor care nu au mers bine, cu întrebări de genul “what if”, care te urmăresc mereu, îţi stau pe cap, până când adormi şi uiţi de ele. Iar când te trezeşti, se trezeşte si frustrarea în tine. Ştie cineva să piardă? Sau doar să uite pe moment?
