Auzim din ce în ce mai des “oamenii reprezintă motorul companiei” sau “sunt cea mai importantă resursă a companiei”. Expresiile tind să devină clişee, în adevăratul sens al cuvântului. Dar ce ne facem, noi angajaţii, când realitatea este de fapt alta?!?! Când aceste crezuri sunt mai degrabă nişte bla-bla-uri de marketing, menite să ne inducă în eroare şi să devenim spălaţi pe creier?
Multe dintre companiile din România (şi poate nu doar din România, dar cum aici muncim, aici ne şi plângem) arborează diverse politici de comunicare internă mai mult pe hârtie şi se fălesc cu ele, dar practic sunt acerbe luptatoare tacite împotriva libertaţii de exprimare a angajaţilor şi de dezvoltare a lor ca indivizi şi profesionişti în cadrul organizatiilor respective.
Atunci intervine ruptura. Când angajatul îndură căteva luni, i se pare că nu este aşa (sau nu vrea să conştientizeze), ignoră adevărul, se uită în altă parte şi suportă în continuare. Peste un timp, vrea din nou să facă ceva mai bine, să se dezvolte, uitând de problema ignorată iniţial, moment în care aceasta din nou îl loveşte în cap…de această dată nu mai poate ignora şi se răzvrăteşte împotriva organizaţiei…crede el…dar de fapt vede ca este tot împotriva lui, îşi face singur rău şi atunci pleacă…în căutarea acelui loc care trebuie să-l respecte, să-l lase să se dezvolte şi să crească.
Şi ciclul de reia…
