Aglomeratie in Bucuresti? iunie 15, 2008

….hmmm, nu prea cred! Cel putin nu pentru mine

De ce? Pentru ca de la o vreme ma fatzai prin oras cu cea mai minunata inventie pe doua roti: un scuter! Pentru cei care acum se tavalesc pe jos razand de mine si tinandu-se de burta, va ignor! Poate o sa va salut cand stati in masina la semafor si faceti 2 ore prin oras doar sa ajungeti la servici. Mic, frumos, agil printre masini si rapid cand am nevoie (prinde 60km/h), scuterino ma duce la servici (traseul obisnuit fiind Mosilor - Mc Militari) in doar 30 de minute, fata de 1h si jumatate cu masina. Parca e o mica diferenta, huh?

Am si loc de depozitare, consuma 2% si cu un plin de 16 RON merg cam 1 saptamana. How cool am I?…poate o sa pun si o poza cu mine in trafic…

Multumiri proprietarului…

…

…deci se poate sa gasesti… mai 23, 2008

- o firma care sa te trateze cu respect si care sa te aprecieze
- colegi cu care sa te conectezi si sa simti ca lucrezi “in echipa”
- un loc in care sa vii cu placere, in fiecare dimineata la ora 8
- un birou la care ai un scaun “cu rotile” si la care sa nu te inghesui cu toate sarsanalele
- o entitate care sa-ti multumeasca pentru eforturile tale, marunte pentru tine, dar mari pentru ea

Eu stiu, am gasit-o, va doresc la fel.

PS: nu, nu cobesc

Career Builder Monkeys mai 12, 2008

CEC…What? mai 12, 2008

BanK?? Sincer, nu vad legatura. Niciodata CEC-ul nu a avut reputatia sau imaginea unei banci si nu vad de ce ar fi trebui schimbat acest accept in mintea clientilor sai, care sunt, daca stai 1 secunda sa te gandesti profund, pensionarii si oamenii generatiei Ceausiste. Cine dintre tineri are cont la CEC?? Cine ar vrea sa-si faca?? Eu nu cunosc nici macar unul.

“Casa de Economii si Consemnatiuni”, caci de aici vine acronimul, trebuia sa-si pastreze si conserve valorile, ca sa nu mai vorbim ca ar fi trebuit sa le si puna in practica. Vorbeam de traditie in primul rand, de notorietatea pe care o are (cine n-a auzit de CEC?), totusi a fost fondata in 1864 (!!) si are peste 7,600 de angajati (estimat in decembrie 2005). Oamenii de la sate mai degraba au auzit si au incredere in CEC, decat de vreun Millenium sau OTP bank, nu?!?

In fine, ca si consummator de servicii bancare, pot spune cu sinceritate ca daca CEC-ul mi se parea total lipsit de incredere in trecut, o institutie financiara veche, cu functionari “de pe vremea lui Ceasca”, acum si mai mult o resping si nu ma atrage deloc in asemanatarea cu ideea de o banca a secolului 21.

Cum spunea cineva mai priceput in ale brandingului…e o banca pentru veverite

Ştie cineva să piardă? mai 11, 2008

Ascultam o melodie care zicea în mare aşa - “va veni o zi când vei pierde şi tu…şi poate nu vei mai greşi”…oare eu ştiu să pierd? oare învăţ vreodată din greşelile mele? - m-am întrebat…nu, nu ştiu - veni, mai repede decât mă aşteptam, şi răspunsul prompt al subconştientului meu…conştientul n-a vrut sa zică nimic, probabil ştia el ce ştia

ok…păi să văd de ce (presupunând că nu am pus la îndoială nicio secundă răspunsul de mai sus, şi, nu, nu l-am pus, bazându-ma pe experienţele mele anterioare). De ce nu ştim să pierdem? Nu ştiu despre alţii şi nici nu m-ar ajuta experienţele lor personale, probabil pentru ca în general lucrurile pe care le pierd sunt lucrurile în care cred cu adevărat…nu vorbesc aici de a-ţi pierde cheile de la maşina, un elastic de păr, trenul sau telefonul. Mă refer la acele lucruri care contează cu adevărat - a pierde un prieten, a pierde ocazia de a cere iertare cuiva care înseamnă ceva pentru tine, a pierde timpul, a pierde încrederea etc…Nu, nu ştiu să pierd aceste lucruri, încă învăţ ce înseamnă asta şi e al dracului de greu să ştii ce ai pierdut şi să mergi mai departe. Ai impresia ca nu le vei mai întâlni niciodată în viaţă, că nu vei mai trăi aşa ceva never ever şi rămâi “agăţat” în trecut fără să-ţi dai seama, fără să poţi cu adevărat să te eliberezi pentru că…nu ştii să pierzi.

Ce înseamnă să ştii să pierzi până la urmă? Toţi rămânem cu frustrări ale lucrurilor care nu au mers bine, cu întrebări de genul “what if”, care te urmăresc mereu, îţi stau pe cap, până când adormi şi uiţi de ele. Iar când te trezeşti, se trezeşte si frustrarea în tine. Ştie cineva să piardă? Sau doar să uite pe moment?

Comunicarea intr-o organizatie mai 6, 2008

Orice companie functioneaza ca o mica masinarie. Fiecare dintre noi este o rotitza care face ca tot angrenajul sa functioneze. Ce se intampla cand unele rotitze se strica, altele incetinesc sau isi pierd “stralucirea”? Pai simplu…masina nu mai merge bine, trebuie reparata, dusa la service, etc…asa si cu toate organizatiile. De cate ori financiarul nu s-a inteles cu achizitiile, marketingul cu PR-ul, PR-ul cu sales-ul, logistica cu financiarul si lista poate continua.

Aici intervine rolul comunicarii. Comunicarea este “uleiul” de motor, ea unge toate rotitzele, le face sa mearga mai bine si implicit sa mearga repede si bine. Toate departamentele au nevoi speciale, oamenii comunica diferit in functie de aceste nevoi, targeturile sunt altele si e foarte greu sa multumesti pe toata lumea, daca nu chiar imposibil.

Si cum toate lucrurile se invata in timp si prin exercitiu, si comunicarea este la fel. O unealta cu care trebuie sa lucrezi, sa o folosesti mereu, in orice ocazie, pentru a-ti face rotitzele sa functioneze si sa te duca acolo unde ai nevoie.

Gata! mai 4, 2008

…mi s-a zis sa termin cu prostiile astea de posturi…mi s-a parut o idee chiar foarte buna, nu stiu cum de nu m-am gandit pana acum….asa ca de acum inainte gata cu ele!

De ce nu mă mai iubeşti…? aprilie 24, 2008

…a întrebat ea într-o seară, purtând aceeaşi pereche pe pantaloni ponosiţi pe care el îi ura. El a închis frigiderul, dezamagit de goliciunea lui, şi-a luat casca şi a plecat trântind uşa fără să se uite înapoi.

Totul a început din joacă, într-o vară toridă, cu o plecare la mare intempestivă, fără măcar să se cunoască. O atracţie din joacă, fără implicări prea mari, o relaţie uşoară de-o vară. Asta îşi doreau amândoi, la început. Apoi lucrurile s-au schimbat repede. S-a trezit într-o dimineaţă cu o cheie în mână…cheia de la garsoniera lui…nimic nu i-a putut egala fericirea în ziua aia. Şi jocurile lor erau neobosite…se hârjoneau la duş, orele nu mai aveau însemnătate pentru niciunul, erau doar două trupuri între patru pereţi pe lângă care timpul trecea fără să le pese şi ii regăsea neîncetat în pat, îmbrăţişaţi de oboseală. Se iubeau fără să le pese de nimeni- oameni, prieteni, ce zice lumea, orice altceva nu conta…se iubeau şi atât…şi la acea vreme era suficient.

Dar, deh, timpul a trecut repede. Ea umblă acum în nişte pantaloni de casă ponosiţi şi lălâi, aştia care-i are acum pe ea. Are o privire tristă şi obosită, neprimitoare, lipsită de licărirea aceea sexy şi un ten palid. El priveşte mereu cu silă la acea pereche de pantaloni şi-şi aduce aminte cu regret de corpul de dedesubtul lor, de toate nopţile nebune de pasiune, dezinhibiţii, trăiri intense, vorbiri deocheate terminate inevitabil cu un somn de epuizare şi se gândeşte cu nostalgie la acea femeie. Oare unde e acea femeie pe care el o ştia, iubea, preţuia şi care îi împlinea nopţile ca nimeni alta?

Nu mai e - gândi el în timp ce pleca la o tură cu baieţii prin oraş…Şi ea rămânea acasă…cu pantalonii ei obosiţi.

Vreau să fiu mic! aprilie 22, 2008

Primit pe mail…

DEMISIE,

Subsemnatul, va aduc la cunostinta hotararea irevocabila de a demisiona oficial din functia de ADULT pe care o detin acum abuziv.
Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.
Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma nterseze cat costa asigurarea pe anul viitor.
Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.
Vreau sa stau intins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-ma cu uimire de ce adultii nu fac la fel.
Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla.
Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.
Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.
Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.
M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.
Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.
Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate , care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Jenica repetentul, atunci cand jucam fotbal in curtea scolii?
Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetiile echipajului “Sperantei”, navigand cu “Toate panzele sus” si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!
Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului meu si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.
Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.
Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat:
“Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?”, deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.
Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.
Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.
Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate. Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati.
Eu vreau sa cresc MIC!

Un nou început aprilie 22, 2008

O foaie albă nescrisă, o pânză încă nepictată, o haină nou-nouţă, o pereche încă nefolosită de pantofi…aşa este în acest moment viaţa mea. Am ales să şterg tot trecutul cu buretele şi să o iau de la zero cu totul şi toţi - nou job, o nouă relaţie, un nou loc pe care să-l numesc “acasă”.

Cu multe lecţii învăţate, multe răni pe cale de a se închide şi mulţi oameni neaşteptaţi care mi-au devenit prieteni foarte buni într-un timp foarte scurt, sunt în sfârşit gata să calc pe o cărare neumblată şi sa-mi asum toate lucrurile frumoase şi mai puţin frumoase pe care le voi întâlni în de acum înainte.

Fericirea ne-o facem noi singuri, prin alegerile pe care le luăm în momentele critice şi prin asumarea greşelilor din trecut. Sunt sigură că voi găsi ceea ce caut şi care îmi va oferi linişte…pe toate planurile. Trecutul va rămâne o lecţie usturătoare pe care nu o voi uita niciodată şi mereu mă voi întoarce pentru a fi sigură ca nu repet aceleaşi greşeli. Sunt un om nou şi nu am de ce să demonstrez nimănui asta, doar mie. Iar eu deja am văzut ce vroiam de la mine. Am puterea să merg înainte fără să mă uit înapoi, să mă rup de rău, să mă iert pentru greşelile făcute şi asta este tot ce contează.

Trăieşte clipa! Ăsta e noul meu motto.